Copiii si parintii

 

 

Am fost invatati sa fim diplomati si sa avem bun simt cu oamenii din jurul nostru. “Sa nu ridici vocea cu cei mai in varsta“, imi spunea mama. Si n-am ridicat, nu m-am rastit fata de profesorii mei, fata de parintii prietenilor mei, fata de prietenii ce aveau ani peste mine.

Am fost invatati sa avem mereu o clipa atunci cand cineva ne cere ajutorul sau daca vrea doar sa vorbeasca. “Poate trece printr-o perioada mai proasta, are nevoie doar de un prieten care sa il mai scoata din problemele lui“. Si am ascultat, am ajutat, am uitat de mine pentru ei.

 

Am fost sfatuiti sa nu uitam ca dar din dar se face rai. “Stiu ca esti ocupata, dar daruieste din timpul tau prietenilor tai, anii nu se mai intorc“. Si am daruit, am mers aproape oriunde m-au chemat, am incercat sa ma impart in toate partile, sa fiu alaturi si in momentele frumoase si in cele mai putin bune, sa raspund la telefon sau daca nu, sa sun inapoi.

 

Am fost invatati sa nu ne varsam nervii pe oamenii dragi, “Ce vina au ei, mama? Fiecare are problemele lui“. Si asa am facut, am tinut supararile in mine, nervii ascunsi, incercand sa imi rezolv problemele, nu sa ii incarc si pe altii cu ele.

 

Si totusi, suntem atat de diplomati si de buni, de saritori si ascultatori cu toti cei din jurul nostru, insa ne varsam nervii, nu avem niciodata timp, mereu se intampla ceva mai important tocmai cu parintii. De ce? Pentru ca ne-am obisnuit sa stim ca mereu ne vor ierta si ca parintii sunt mereu.

Mama, tata, sa stiti ca am realizat si eu ca timpul se scurge nu numai pentru prietenii mei dar si pentru voi. Imi cer scuze pentru copilul din mine care uita asta, uneori.
44dfe9aa09771f0eb8a1297d556a7913

0 thoughts on “Copiii si parintii”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *