Tag Archives: blog

Mami, te trimit in tabara.

Dupa un an si jumatate de par lung decid sa ma tund. O fac, nebunie mare, mesaje de felicitare, like-uri de la prietenii de pe facebook. Ce sa mai, o incantare generala, “bravo bai Sore, acum o sa ma tund si eu”. Decid, fireste, sa ii trimit si mamei poza cu odrasla ei tunsa si frezata, pentru ca e culmea ca toti sa stie, numai ea nu. Incarc MMS, dau send si astept. 3 minute, 5 minute..

10979411_10205601536298913_2095930870_n

Nimic. “Asa urat mi-o sta?”. Decid sa o sun. Imi raspunde toata o floricica, neavand habar de nicio poza. Incep si ii explic ce este MMS, sau ca mai bine si-ar instala whatsapp ca sa vorbim si noi ca oamenii. Nu intelegea ce legatura are baiatul care canta “taxi du-ma unde vrei” cu noi doua. Si atunci m-am gandit ca poate ar trebui sa o trimit la un workshop sa invete cum si ce-i cu tehnologia, un fel de tabara, sa se inverseze rolurile – #parintilascoala. De altfel, Orange organizeaza una si ar fi pacat sa nu va inscrieti si voi cu povestea voastra amuzanta, in care un membru al familiei are dificultati cu tehnologia. se pot castiga 5 locuri duble, eu zic sa va grabiti! 11005704_10205601535898903_658733149_n

Intrati pe site-ul de campanie si lasati acolo povestile voastre www.orange.ro/parintilascoala sau direct in comentarii la mine pe blog.

must NOT have

Aud in fiecare zi povesti in jurul meu despre cum ar trebui sa fie el, despre ce ar trebui sau nu sa faca, cum sa isi miste spranceana dreapta si cum sa sufle aerul afara. Cred ca fiecare femeie s-a convins ca filmele romantice dauneaza grav realitatii.

Drept care, am si eu un shortlist cu acei ei ce trebuiesc evitati ( din pacate, din ce in ce mai multi si de varste diferite) si cred ca orice femeie sanatoasa mi-ar sustine punctul de vedere.

1. Nu foloseste deodorantul.

Am si acum cateodata cosmaruri cu baietii din liceu care nu cred ca auzisera de deodorant si aveau depresii pe anotimpuri. Se intrebau de ce nu au si ei o prietena pe care sa o scoata la un suc dupa ore. E la fel ca in bancul acela .. “Eu nu ma spal pe dinti ca si-asa nu ma pupa nimeni.” PAI DE AIA NU TE PUPA. Nu e nimic mai deranjant ca mirosul de transpiratie ( fetelor, atentie, nici cu cateva dintre voi nu mi-e rusine).

PS: Argumentul “Dar e asa draguuut” nu are ce sa caute.

2. Are mai multe produse de frumusete decat tine. Nu e o comoara.

Ah…….You know what I mean?

3. Scrie mesaje la fel cum scriam eu pe MIRC acum 15 ani, acum ai inteles de ce nu si-a gasit aleasa. (Dc n-ai ints, ins k shi tu scr la fel k el)

Desi se spune ca tehnologia a ucis multe relatii din fasa, eu consider ca le-a si salvat :)).

4. Nu stie sa-si sustina punctul de vedere si apeleaza la: Stii ce zic? Know what I’m saying? Gen? Bosulica? Bosiene? Bosancene?

Eu inteleg ca multi isi doresc sa traiasca visul american si ca e foarte cool cum americanii folosesc ca si virgula “I was like, he was like, we were like omg” dar totusi, nu tot ce zboara se mananca, bosulica. Ce este cu voi? Aveti deficit de vocabular? :))

5. Isi face poze in oglinda la sala

E suficient de gresit la femei, la barbati este deja ingrozitor.

Acestea fiind zise, Iubiti-va mult!

Bite my lips

Cand dormea Alba ca Zapada neintoarsa, asteptandu-l pe Prince Charming sa o readuca la viata, un singur lucru ramanea neschimbat la ea: rujul. Intact, stralucitor si appealing, sunt convinsa ca asta l-a facut pe strainul in haine imparatesti sa o salveze.

Daca m-as putea trezi machiata, pentru ca asa ar functiona metabolismul, ar fi minunat.

Sunt lenesa cu make-up-ul, desi imi place, dar rutina zilnica de a-mi aplica fond de ten, blush, rimel si ceva pe pleoapa mobila, pur si simplu ma plictiseste..

De aceea, daca aleg sa go crazy intr-o zi pentru ca imi place mie cum straluceste soarele in ziua respectiva, va fi sa imi colorez buzele. Nu cu ajutorul creioanelor colorate, desi din pozele urmatoare ai putea spune ca am niste acuarele calitative.

Iti prezint cea mai recenta descoperire a cercetatorilor englezi:

DSC_0536 DSC_0497 DSC_0510

Ele sunt prezentate drept gloss-uri, sunt totodata ruj, nu usuca buzele, arata comestibil si ai scapat de calvarul reaplicarii o data la 30 minute, daca manaci si bei ca un om normal.

DSC_0491

Eu votez pentru descoperirea lunii! 

Bisous,

S.

Mai multi de eu in mine.

CSC_0375-1

 Aveam 17 ani si parintii mei s-au mutat la casa, in afara Bucurestiului. Eu eram in clasa a 11a, invatam dupa-amiaza si nu aveam cum sa ajung de la ei de acasa, la liceu. De aceea, am ramas singura in apartamentul din Bucuresti. Visul oricarui adolescent.

Ai mei au facut in asa fel incat sa fiu cuminte. Sincer, nu stiu secretul. Mi-as dori sa il stiu ca sa pot sa aplic aceeasi metoda si eu cu copiii mei, atunci cand va veni vremea. Dar nu am dat petreceri nebune fara acordul lor, nu am mintit ca sa stau mai mult in oras, nu am iesit din cuvantul lor, chiar daca, efectiv, nu aveau cum sa ma verifice. Cred ca a intervenit bunul simt si recunostinta pentru faptul ca au avut incredere in mine sa ma lase sa fiu independenta la o varsta asa de frageda.

Nu am petrecut niciodata prea mult, in club am iesit prima oara dupa ce am luat bac-ul ( nu pentru ca nu aveam voie, dar cumva, ciudat, nu am simtit niciodata nevoia ) si singura vara nebuna, in sensul ca am stat afara mai mult decat in casa, a fost vara dintre liceu si facultate.

Si totusi, desi poate nu am trecut prin toata nebunia adolescentei, cu fuga de acasa, cu lacrimi de crocodil pentru ca “mi se distruge viata ” – cum am mai auzit pe la prieteni, desi nu am regrete, cred ca am facut cam tot ce mi-am dorit si toate au fost impartasite cu parintii mei, cei mai mari sustinatori ai mei.

As vrea sa stiu cum au reusit, poate nici nu s-au straduit, ci pur si simplu a fost o chimie intre noi trei, insa astazi sunt omul care sunt gratie lor. Si daca ma prezint drept o tipa timida, este pentru ca intr-adevar sunt. Dar, prin timiditatea mea, imi place asa mult sa ma joc cu artista din mine si sa o las atunci cand e cazul, sa iasa la iveala si sa controleze ea pasii pe care ii fac.

Cred ca toti avem mai multi de -eu- in noi. Si mi se pare frumos sa ii iubim pe toti in egala masura pentru ca toti acesti -eu-, ne fac intregul care suntem.

DSC_0151-1 DSC_0180-1 DSC_0294-1 DSC_0361-1 DSC_0366-1

Iar oamenii din jurul nostru contribuie la intregul nostru.

This is how we date now

S-a terminat un an, a inceput altul. Toata lumea isi etaleaza wish list-ul, toate analizele anului anterior sunt postate pe retele de socializare si un card de mesaje menite sa ridice moralul curge pe feed-uri (de tipul: 2014 thank you for the lesson, 2015 i’m ready).

De dorit, si eu imi doresc multe, am vise si planuri, ma face sa reflectez trecerea intr-un nou an. Gandurile mele se invart in jurul trecerii timpului, in jurul varstei pe care o am, in jurul a ce am facut si ce voi face.

Pentru ca stiu ca cei mai multi se gandesc la iubire, la relatii reusite sau nu din trecut, la planuri, vise, frici si dorinte pentru iubiri viitoare… Am gasit pentru voi un articol scris de un barbat care descrie perfect era moderna in care traim si cum ajungem sa ne traim viata pentru altii. Wake up, loved ones! Maybe this year you’ll do it a little bit more different.

1445f8a7b942ad90b69e824c10bba175

We don’t commit now. We don’t see the point. They’ve always said there are so many fish in the sea, but never before has that sea of fish been right at our fingertips on OkCupid, Tinder, Grindr, Dattch, take your pick. We can order up a human being in the same way we can order up pad thai on Seamless. We think intimacy lies in a perfectly-executed string of emoji. We think effort is a “good morning” text. We say romance is dead, because maybe it is, but maybe we just need to reinvent it. Maybe romance in our modern age is putting the phone down long enough to look in each other’s eyes at dinner. Maybe romance is deleting Tinder off your phone after an incredible first date with someone. Maybe romance is still there, we just don’t know what it looks like now.

When we choose—if we commit—we are still one eye wandering at the options. We want the beautiful cut of filet mignon, but we’re too busy eyeing the mediocre buffet, because choice. Because choice. Our choices are killing us. We think choice means something. We think opportunity is good. We think the more chances we have, the better. But, it makes everything watered-down. Never mind actually feeling satisfied, we don’t even understand what satisfaction looks like, sounds like, feels like. We’re one foot out the door, because outside that door is more, more, more. We don’t see who’s right in front of our eyes asking to be loved, because no one is asking to be loved. We long for something that we still want to believe exists. Yet, we are looking for the next thrill, the next jolt of excitement, the next instant gratification.

couples-love-26099165-500-699

We soothe ourselves and distract ourselves and, if we can’t even face the demons inside our own brain, how can we be expected to stick something out, to love someone even when it’s not easy to love them? We bail. We leave. We see a limitless world in a way that no generation before us has seen. We can open up a new tab, look at pictures of Portugal, pull out a Visa, and book a plane ticket. We don’t do this, but we can. The point is that we know we can, even if we don’t have the resources to do so. There are always other tantalizing options. Open up Instagram and see the lives of others, the life we could have. See the places we’re not traveling to. See the lives we’re not living. See the people we’re not dating. We bombard ourselves with stimuli, input, input, input, and we wonder why we’re miserable. We wonder why we’re dissatisfied. We wonder why nothing lasts and everything feels a little hopeless. Because, we have no idea how to see our lives for what they are, instead of what they aren’t.

And, even if we find it. Say we find that person we love who loves us. Commitment. Intimacy. “I love you.” We do it. We find it. Then, quickly, we live it for others. We tell people we’re in a relationship on Facebook. We throw our pictures up on Instagram. We become a “we.” We make it seem shiny and perfect because what we choose to share is the highlight reel. We don’t share the 3am fights, the reddened eyes, the tear-stained bedsheets. We don’t write status updates about how their love for us shines a light on where we don’t love ourselves. We don’t tweet 140 characters of sadness when we’re having the kinds of conversations that can make or break the future of our love. This is not what we share. Shiny picture. Happy couple. Love is perfect.

Then, we see these other happy, shiny couples and we compare. We are The Emoji Generation. Choice Culture. The Comparison Generation. Measuring up. Good enough. The best. Never before have we had such an incredible cornucopia of markers for what it looks like to live the Best Life Possible. We input, input, input and soon find ourselves in despair. We’ll never be good enough, because what we’re trying to measure up to just does not fucking exist. These lives do not exist. These relationships do not exist. Yet, we can’t believe it. We see it with our own eyes. And, we want it. And, we will make ourselves miserable until we get it.

So, we break up. We break up because we’re not good enough, our lives aren’t good enough, our relationship isn’t good enough. We swipe, swipe, swipe, just a bit more on Tinder. We order someone up to our door just like a pizza. And, the cycle starts again. Emoji. “Good morning” text. Intimacy. Put down the phone. Couple selfie. Shiny, happy couple. Compare. Compare. Compare. The inevitable creeping in of latent, subtle dissatisfaction. The fights. “Something is wrong, but I don’t know what it is.” “This isn’t working.” “I need something more.” And, we break up. Another love lost. Another graveyard of shiny, happy couple selfies.

On to the next. Searching for the elusive more. The next fix. The next gratification. The next quick hit. Living our lives in 140 characters, 5 second snaps, frozen filtered images, four minute movies, attention here, attention there. More as an illusion. We worry about settling, all the while making ourselves suffer thinking that anything less than the shiny, happy filtered life we’ve been accustomed to is settling. What is settling? We don’t know, but we fucking don’t want it. If it’s not perfect, it’s settling. If it’s not glittery filtered love, settling. If it’s not Pinterest-worthy, settling.

We realize that this more we want is a lie. We want phone calls. We want to see a face we love absent of the blue dim of a phone screen. We want slowness. We want simplicity. We want a life that does not need the validation of likes, favorites, comments, upvotes. We may not know yet that we want this, but we do. We want connection, true connection. We want a love that builds, not a love that gets discarded for the next hit. We want to come home to people. We want to lay down our heads at the end of our lives and know we lived well, we lived the fuck out of our lives. This is what we want even if we don’t know it yet.

LovingCouple

Yet, this is not how we date now. This is not how we love now.

(originally posted on http://thoughtcatalog.com/jamie-varon/2014/12/this-is-how-we-date-now/)

Copiii si parintii

 

 

Am fost invatati sa fim diplomati si sa avem bun simt cu oamenii din jurul nostru. “Sa nu ridici vocea cu cei mai in varsta“, imi spunea mama. Si n-am ridicat, nu m-am rastit fata de profesorii mei, fata de parintii prietenilor mei, fata de prietenii ce aveau ani peste mine.

Am fost invatati sa avem mereu o clipa atunci cand cineva ne cere ajutorul sau daca vrea doar sa vorbeasca. “Poate trece printr-o perioada mai proasta, are nevoie doar de un prieten care sa il mai scoata din problemele lui“. Si am ascultat, am ajutat, am uitat de mine pentru ei.

 

Am fost sfatuiti sa nu uitam ca dar din dar se face rai. “Stiu ca esti ocupata, dar daruieste din timpul tau prietenilor tai, anii nu se mai intorc“. Si am daruit, am mers aproape oriunde m-au chemat, am incercat sa ma impart in toate partile, sa fiu alaturi si in momentele frumoase si in cele mai putin bune, sa raspund la telefon sau daca nu, sa sun inapoi.

 

Am fost invatati sa nu ne varsam nervii pe oamenii dragi, “Ce vina au ei, mama? Fiecare are problemele lui“. Si asa am facut, am tinut supararile in mine, nervii ascunsi, incercand sa imi rezolv problemele, nu sa ii incarc si pe altii cu ele.

 

Si totusi, suntem atat de diplomati si de buni, de saritori si ascultatori cu toti cei din jurul nostru, insa ne varsam nervii, nu avem niciodata timp, mereu se intampla ceva mai important tocmai cu parintii. De ce? Pentru ca ne-am obisnuit sa stim ca mereu ne vor ierta si ca parintii sunt mereu.

Mama, tata, sa stiti ca am realizat si eu ca timpul se scurge nu numai pentru prietenii mei dar si pentru voi. Imi cer scuze pentru copilul din mine care uita asta, uneori.
44dfe9aa09771f0eb8a1297d556a7913